 |
| foto din arhiva personală |
Acum câteva zile, la finalul
unui curs, profesorii ne-au mulțumit nouă, formatoarelor, printre altele, și pentru
că le-am dat încredere. E poate o nevoie de care adesea uităm, în iureșul de critici,
multe îndreptățite, care se revarsă zilnic asupra sistemului de învățământ și
asupra oamenilor săi. Cred că totuși, pe lângă idei noi despre curriculum, evaluare, reformă
și schimbarea paradigmei educaționale, profesorii
au nevoie de speranță, de încredere că lucrurile se pot schimba și că ei înșiși pot face asta. La cursul
despre care vă spuneam, noi le-am vorbit despre povești de succes de la noi și de la alții, despre ce lucruri
minunate au făcut profesori ca ei din România și din alte părți ale lumii (fără să mai aștepte minuni de la ministere și
de la nu știu ce alte autorități) acolo în școală, la firul ierbii, în sala de clasă,
unde are loc adevărata transformare, unde se întâmplă întâlnirea miraculoasă cu copiii. I-am ajutat
să constate prin experiență directă că, dacă lucrează împreună și colaborează, pot găsi soluții foarte bune la problemele
specifice din școala lor.
Dacă dorim să
transformăm școlile și să formăm comunități
educaționale active și puternice, e nevoie să creștem reziliența emoțională a profesorilor,
capacitatea lor de a face față schimbărilor, provocărilor și presiunilor de tot
felul. Profesorii au nevoie să audă că se poate, că sunt multe școli în care copiii vin cu drag și învață cu
plăcere. Profesorii au nevoie să fie puși în situația de a-și schița și împărtăși propriile idei de schimbare și de a fi apreciați și lăudați pentru ele. Profesorii merită și au nevoie
de emoții pozitive pentru ca, la rândul lor, să transmită entuziasm și motivație
celor pe care îi educă.
(Am plecat din acel loc
cu o imagine ce se vedea de la una din ferestrele de pe hol și care se potrivea
optimismului din acel moment că da, se poate, și că da, asta ar fi o soluție – să
mergem prin școli să construim cuiburi de speranță).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu