duminică, 3 mai 2015

Mai îngăduitori cu noi înșine

Știu că e greu, dar în tot ce am făcut și fac în educație pornesc de la ideea că e bine să ne uităm atent în prezent și în trecut, să vedem ce funcționează și ce nu, pe ce putem construi, cum îi putem încuraja pe profesori, ce putem schimba la firul ierbii, prin acțiuni mici, dar care contează, cum să facem reforma din interior. În valul de voci care afirmă cu vehemență că nu s-a făcut nimic în educație în ultimii 25 de ani, că nu am ieșit din paradigma comunistă sau că tot ce s-a făcut a fost fără cap și la întâmplare, e dificil să privești în jur realist, dar cu speranță, să readuci încrederea, să convingi că se poate, că ar trebui să fim, cum spune Vintilă Mihăilescu, ”mai mulțumiți și, mai ales, mai îngăduitori cu noi înșine:”

”Dar cel mai important lucru în acest „nou val” constă, cred, în valența terapeutică a realismului său optimist. Realism, deoarece privește în față realitatea, toată realitatea și doar realitatea – mă rog, atît cît așa ceva este posibil în mod realist… Optimist, deoarece o face cu seninătate și nu privește nici mizerabilist, nici triumfalist, această realitate, ci cu înțelegere și speranță. Mai mult, dacă privești în față acest trecut, cu neputința sa cronică, nu poți să treci cu vederea, oricît ai fi de cîrcotaș, uriașele schimbări petrecute într-un timp atît de scurt. S-au acumulat decalaje față de restul Europei, așa cum o demonstrează Murgescu, dar au și fost reduse multe dintre ele, dacă privim de unde am pornit și unde am ajuns noi înșine. E adevărat, nu am ajuns acolo unde tot visăm să ajungem, nu sîntem „ca nemții”, dar nu mai sîntem nici ca noi înșine acum un secol: am parcurs un drum uriaș, de care putem fi mîndri, mai ales dat fiind handicapul neputinței noastre istorice! Putem fi deci mai mulțumiți și, mai ales, mai îngăduitori cu noi înșine. Și, în sfîrșit, doar așa putem să ne „tratăm” cu adevărat: în loc să ne pîndim viitorul în oglijoara fermecată din basmul cu Albă ca Zăpada, mai bine ne înțelegem prezentul în aceea „prozaică” a propriului trecut. Într-o societate a fantasmelor compensatorii ale neputinței, „noul val” aduce astfel perspectiva terapeutică a unui realism bine temperat. Iar șocul acestui realism poate trezi din somn rațiunea.”(Contributors.ro/30 aprilie 2015) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu